însoţite de un inedit epistolar
precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor
Editura Curtea Veche, 2008
Nominalizare la premiul Cartea anului 2008, acordat de România literară
Premiul pentru proză al revistei Observator cultural, 2008
Premiul naţional pentru proză, acordat de Ziarul de Iaşi, 2008
Premiul special al Uniunii Scriitorilor, 2008
Adriana Bittel:
„Ce-a făcut Ion Iovan? A intrat in pielea lui Mateiu şi a scris jurnalul apocrif al ultimului an de viaţă al acestuia, zi cu zi, reconstituindu-i la persoana I existenţa: preocupările, opiniile, obsesiile, sentimentele, faptele... Jurnalul, în care mişună numeroase personaje reale din lumea politică, literară şi mondenă a Bucureştiului interbelic, se opreşte în preziua morţii, de nimic anunţate. Dar cartea lui Ion Iovan continuă, plină de surprize, cu un Index care luminează primele 356 de pagini dându-le dimensiuni romaneşti, nu lipsite de senzaţional... Ultimele 30 de pagini închid rotund bucla manuscriselor dispărute, dinspre sfârşitul secolului XX şi cu o viziune nu tocmai flatantă a Bucureştiului postrevoluţionar. Ar fi păcat să rataţi aceasta «carte a anului» şi să nu aflaţi ce romancier uimitor e Ion Iovan.” (Formula AS nr. 827, iulie 2008)
Paul Cernat:
... masivul roman „istorico-literar” şi contrafactual Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale... este scris întru recuperarea autorului favorit al lui Ion Iovan, cu tot ce s-a pierdut din el. Să stăm strîmb şi să judecăm drept. Ce matein n-ar dori, oare, să aibă sub ochi jurnalul şi agendele dispărute misterios de la Fundaţiile Regale... Şi ce matein n-ar dori să aibă acces la nişte ipotetice însemnări ale ultimelor zile din viaţa scriitorului, dispărut subit la nici 51 de ani?... A fost sau n-a fost Mateiu otrăvit de Florica Sion, sora Marichii? Care vor fi fost părerile sale despre „tînăra generaţie” criterionistă, ştiută fiind admiraţia lui Sebastian pentru el? Sunt întrebări la care numai un romancier ar putea răspunde. Ion Iovan o face cu farmec – într-o (meta)naraţiune sofisticată şi savuroasă, scrisă à la manière de, cu materialele istoriei literare, dar cu spuza trasă abil pe turta ficţională proprie. (Dilemateca nr. 28, septembrie 2008)
Fără termen de comparaţie în literatura română... cartea e o demostraţie captivantă de virtuozitate scriptică şi erudiţie ludică. Însufleţită de iubirea „prezentatorului“ pentru Mateiu Caragiale şi lumea sa, fabulaţia îmbină meşteşugit verosimilitatea documentară cu senzaţionalul rocambolesc al imaginaţiei. Un Mateiu Caragiale autenticist, ridicat la puterea experimentului (meta-, misti-) ficţional. Şi un volum prin care Ion Iovan se impune, în sfîrşit, ca scriitor first class. (Observator cultural, nr. 470-471/2009)
Cosmin Ciotloş:
S-a vorbit mult despre întâmplarea tristă în urma căreia manuscrisele jurnalului lui Mateiu au dispărut fără urmă înainte de a avea şansa unei transcrieri filologice bine făcute. Mâna, competentă dar excesiv morală, a unor critici ca Perpessicius sau Şerban Cioculescu a ocultat sau doar rezumat numeroase pasaje caustice, mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oricum parcimonios. Reconstituirea în spirit rămâne, desigur, o variantă. Din păcate, singura. Aici stă prima dintre mizele cărţii lui Ion Iovan. Din 1 ianuarie 1935 şi până în cea din urmă zi a fiului lui Ion Luca, 16 ianuarie 1936, fiecare pagină scrisă de Ion Iovan reface, cu puterea ipotezei, rândurile însemnărilor mateine. Pentru împătimiţii atmosferei din Craii de Curtea-Veche, lectura e numaidecât plăcută şi are, de bună seamă, atributele ineditului. (România literară nr. 25-27, iunie 2008)
Marian Drăghici:
O lectură, simplu zis, încântătoare. A unor pagini, pe alocuri, de aur vechi, patinat. În care, vorba criticului, „ici-colo, recunoşti clătinarea «mult nobilă» a frazei modelului.” Atmosfera epocii, recte a anului 1935, culoarea locală a moşiei Sionu, cu – în centru – desfăşurarea calm iradiantă a personalităţii lui Mateiu, sunt desenate din câteva linii, limpede şi pătrunzător. (Viaţa românească nr. 3-4/2008)
Horia Gârbea:
Inteligent, pasionant, delectabil şi în acelaşi timp profund acest roman al talentatului şi prea rar prezentului Ion Iovan… Cei care nu ştiu ar putea crede că au în faţă un volum de istorie literară, dar asta e o farsă pusă la cale de autor. Ceea ce nu înseamnă că el, volumul, nu musteşte de informaţie istorică şi literară, transcrisă însă de Iovan prin ochii şi gândul marelui său „colaborator“, autorul Crailor de Curtea-Veche... Cartea este o excelentă combinaţie de fapte reale bine documentate şi imaginaţie, o fermecătoare pastişă a stilului „matein“ şi o mostră de roman postmodernist. (Luceafărul nr. 27-28/2008)
Elisabeta Lăsconi:
Cartea lui Ion Iovan… este rodul unei trude şi al unui devotament care durează, probabil, de câteva decenii… Nu este vorba aici doar de cunoaşterea la punct şi virgulă a tot ce a scris Mateiu Caragiale, a tot ce s-a scris despre Mateiu Caragiale… ci de cunoştinţe vaste din cele mai variate domenii. Şederile scriitorului pe domeniului său sunt punctate de mici ritualuri: înalţă flamura, vede stadiile grădinii al cărei arhitect este, priveşte constelaţiile, primeşte vizite. Apar insistent ca motive repetate într-un mozaic: schimbările constelaţiilor, sărbătorile populare, leacuri ce ţin de medicina tradiţională, plante şi arbuşti pentru proiectul său peisager. În mod similar, drumurile făcute la Sibiu arată alt Mateiu bănuit doar din lectura ezoterică a Crailor…: membru al unei societăţi secrete şi discrete, familiarizat cu mesaje criptate şi preocupat să realizeze stema pentru o proiectată Uniune dinastică româno-maghiară, care naşte în cititori destule întrebări. Şi aici se repetă insistent alte motive: căutarea tezaurului templier ascuns de secole, burgul sibian, nostalgia imperiului, minunăţiile de la Muzeul Brukenthal... Cartea musteşte de ironii amare, tăioase şi reci la adresa istoriei şi a firii noastre, la adresa politicii româneşti, surprinde atmosfera deceniului şi spiritul matein, conservator, dacă nu chiar reacţionar pe alocuri... Citind-o, nu ai cum să nu te simţi uluit şi, din când în când, umilit de erudiţia autorului ei, întinsă în direcţii aşteptate, ca heraldica şi muzica, ori neaşteptate, precum gastronomia. (România literară nr. 40/octombrie 2008)
George Neagoe:
„Ultimele însemnări...“ ascund un personaj şi dezvăluie un creator. Imaginaţia debordantă, confuzia între măştile autorului, umbra persecutoare a lui I. L. Caragiale, notaţiile precise şi percutante, opiniile despre folosul sau deşertăciunea jurnalului, informaţiile creditabile despre climatul perioadei transformă cartea lui Ion Iovan în cea mai fermecătoare mistificţiune a literaturii române. (Cultura nr. 6/2009)
Ion Andreiţă:
Voi observa, mai întâi, că mulţi, poate cei mai mulţi dintre exegeţii mateini l-au văzut/înţeles, continuă să-l perceapă/priceapă aidoma lui Perpessicius: „Pe Mateiu Caragiale l-am zărit, în puţinele prilejuri ale cunoştinţei noastre, oarecum de pe celălalt trotuar. De pe celălalt tărâm, încât n-ar fi aşa de impropriu spus, până într-atât omul era distant, sobru, grav şi taciturn". Ion Iovan a trecut pe trotuarul pe care se afla Mateiu, au mers împreună, au vorbit, au convorbit. Şi se pare că s-au înţeles; de la scriitor la scriitor... (Ziarul de duminică nr. 6/2009)
Bogdan Creţu:
...cartea lui Ion Iovan trebuie citită în paralel cu jurnalul şi agendele mateine, chiar în forma necreditabilă în care ni le-a lăsat Perpessicius, căci exact aşa a şi fost scrisă. Aproape nimic nu este lăsat la întâmplare, totul fiind supus datelor foarte precis identificate. Dar, mai important decât acest alibi documentar este faptul că autorul reuşeşte să păstreze intact spiritul lui Mateiu I. Caragiale. Intră, altfel spus, în psihologia lui, îi cunoaşte temperamentul, complexele, frustrările, lecturile, concepţiile, ambiţiile, relaţiile cu unii confraţi ş.a.m.d. De aceea, însemnările nu sunt străine de spiritul dandy-ului, care ar fi fost, probabil, satisfăcut de aceste pagini şi ar fi constatat că ele îi oglindesc perfect preocupările şi ifosele ciudate. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Elisabeta Lăsconi:
Într-un cuvânt, Ion Iovan construieşte un roman splendid, evitând formulele ştiute de prozatori, într-un efort simetric cu al lui Mateiu Caragiale. Criticii s-au văzut puşi în mare încurcătură la încadrarea Crailor... în specia romanului, situând-o mai aproape de poem sau de confesiune. Autorul contemporan adânceşte deruta cu mirobolanta-i scriere, care sfidează alte graniţe, între literatură şi istorie ori critică literară, între literatură şi para sau periliteratură... Faptul că autorul a ţintit cartea cea mai înaltă din piramida romanului nostru spune mult. Ce a reuşit însă, depăşeşte aproape tot: orizontul nostru de aşteptare şi obişnuinţele noastre de lectură, modele mai vechi ori mai noi ale ficţiunii şi grila judecăţilor critice. Pentru mine, este cartea de vârf a prozei româneşti din 2008. Care trece graţios şi proba cea mai dură şi neiertătoare: nevoia de a o reciti şi a o regăsi. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Andreea Răsuceanu:
Poate că cel dintâi merit al lui Ion Iovan nu este neapărat această reconstituire literară a unor potenţiale memorii mateine, ci mai degrabă întreţinerea unei enigme, a unui mister care transcende literatura, acaparând însăşi existenţa autorului ei - cine era cu adevărat Mateiu Caragiale, ce s-a întâmplat cu adevăratele sale însemnări, ori care era adevărata măsură a acestei „otrăviri” constante a universului său lăuntric; nimic din toate acestea nu mai contează, ci numai libertatea închipuirii şi a diverselor interpretări care fac întreg farmecul literaturii. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Simona Vasilache:
Dincolo de efortul documentar, uriaş, pe care nu-l pot motiva decât o mare iubire, şi deprinderea de a-ţi trăi lecturile, dincolo de stilul matein de-adevărat, care, iarăşi, nici nu se moşteneşte, nici nu se copiază, doar se împrumută frăţeşte, după ani mulţi de convieţuire în spirit, dincolo de figuranţi şi decoruri enorme, mobilizate pentru a pune în scenă un singur an, însă unul ca o placă turnantă, cartea lui Ion Iovan e altceva. O flamură ridicată după tipicul de fiecare seară, de la moşie, ca să-i spună, după trei sferturi de veac, tragicului răsfăţat al unei sorţi interesante, atâta lucru: că a înţeles. (Viaţa românească, nr. 1-2/2009)
Alexandru Călinescu:
Ion Iovan este un scriitor care a publicat mai multe cărţi memorabile de poezie şi proză, însă această ultimă carte este capodopera sa, opera vieţii sale. Este o carte de o originalitate excepţională prin ideea de a imagina jurnalul lui Mateiu Caragiale din ultima perioadă a vieţii sale. Originalitatea sa se manifestă şi pe plan stilistic, precum şi prin modul excepţional prin care reconstituie personalitatea lui Mateiu Caragiale, realizînd un portret de o autenticitate tulburatoare a autorului «Crailor de Curtea Veche». (Ziarul de Iaşi, 23 mai 2009)
Daniel Cristea-Enache:
Cu o minuţie documentară ieşită din comun şi cu o imaginaţie epică pusă la lucru pentru a completa spaţiile lipsă şi a ne da extensiile, Ion Iovan se transpune sub hainele elegante ale lui Mathieu Jean Caragiale şi ia chiar trăsăturile lui, contemplate în oglinda Ultimelor însemnări… Se remarcă de îndată excesul de informaţie şi explicitare: jurnalul apocrif tratează aproape sistematic lucruri şi situaţii care, de obicei, vin amestecate şi lacunare sub pana unui diarist. Ion Iovan beneficiază însă de un alibi excelent. Mateiu e tipul de scriitor cerebral care mizează pe inteligenţă, nu pe talent, şi care face şi reface la infinit fragmente de mică întindere. Prelucrare atentă, sistematizare şi criptare simbolică, cizelare. Nu mai puţin, el este un ins care poate lua distanţă faţă de sine, observându-se şi descriindu-se din afară. Proza atât de lucrată, în care străluceşte bijuteria Crailor…, aparţine unui scriitor care lucrează, totodată, asupra naturii lui, încercând să o corecteze, s-o perfecţioneze; să o facă să zboare pe deasupra nimicniciilor zilei. Din această perspectivă, Ultimele însemnări… îşi câştigă ponderea şi semnificaţia nu din icnetele de năduf sau chiotele de satisfacţie ale unui eu manifestat spontan pe hârtie; ci dimpotrivă, din meditaţia amplă asupra propriei personalităţi, exprimată intens, concentrat şi extrem de îngrijit în pagină.
Stilistica perfecţionistă la modul maniacal, trasă în registrul public la I.L. Caragiale şi în cel subiectiv-preţios de către Mateiu, e poate singura trăsătura de unire între pezevenghiul tată şi ranchiunosul său fiu nelegitim. Amândoi sunt veritabili profesori de gramatică şi stil, scriind dumnezeieşte în limba română; astfel că pariul lui Ion Iovan are o dificultate considerabilă. Acordul cel mai fin între scriitorul interbelic şi interpretul său postmodern este cel la nivelul scriiturii. Autorul Ultimelor însemnari… trebuie să fie atât de performant încat să se instaleze cu totul în personalitatea şi grafia acestuia: să gândească şi să se comporte ca el, să ţină un jurnal în felul în care Mateiu însuşi l-ar fi ţinut. Reuşita lui Ion Iovan, una de excepţie, ajunge să mă pună pe gânduri. E posibil ca biografia şi intimitatea unui om, opera şi mărcile ei distinctive, profunzimile şi detaliile, imaginarul şi subconştientul „pudic şi selectiv“ să fie astfel reduplicate? (Idei în dialog, nr. 6 (57), iunie 2009)
Cosmin Ciotloş:
...cartea în sine... reprezintă, pe scurt, o reconstrucţie fabuloasă à la manière de şi par les yeux de Mateiu Caragiale. Zilele incendiare ale interbelicului, cu deviaţii politice extremiste şi reforme personale oculte sunt admirabil prinse în pagină. Fraze întregi din Craii de Curtea Veche, din Remember sau din Sub pecetea tainei se regăsesc cu delicii în masivul op reconstitutiv al lui Iovan. Exerciţiul e borgesian, pentru că nu face apel la palimpsest pur şi simplu, ci la memoria unei forme de palimpsest... (Noua revistă vorbită, 24 mai 2009)
Dana Pîrvan-Jenaru:
Încet-încet, hîrtia îl înghite pe Mateiu şi ni-l dezvăluie tot mai mult pe Ion Iovan. Anulînd şi graniţele dintre trecut şi prezent, admirabil şi deloc inocent-complice al lui Mateiu, Ion Iovan nu se poate abţine să nu-şi dea frîu liber propriilor consideraţii, definindu-şi astfel şi propriile convingeri, chiar dacă tot din spatele unei măşti, mai cu seamă în partea numită „Epistolar“... Această buclă temporală se dovedeşte un pretext la care recurge autorul pentru a-i pune la zid şi pe urmaşii lui Mateiu Caragiale, adică pe contemporanii noştri, pe noi, contemporanii lui. Nici de aici nu lipseşte însă ambiguitatea la nivel de discurs, pentru că roata dinţată se rostogoleşte prin „berăria“ numită România de azi, în acelaşi stil... Alte vremuri, aceeaşi lehamite şi mai că-ţi vine să te întrebi, ca Julian Barnes, dacă progresează lumea sau doar se mişcă pur şi simplu înainte şi înapoi, ca un feribot. Iar Ion Iovan este, ca şi Mateiu Caragiale, un mare scriitor! Restul poate că este doar ficţiune... (Observator cultural, nr. 482/2009)
Doris Mironescu:
Cartea aceasta, o veritabilă provocare adresată cititorului, una dintre foartele puţine în genul ei în româneşte, vine la momentul potrivit. În aceste vremuri postmoderne, simţim uneori nevoia să frecventăm literatura ca pe o grădină a deliciilor, vînînd într-însa plăceri cunoscute, după un ritual aşteptat. Mitul originalităţii e invitat să cedeze locul mitului ingeniozităţii. Iar cel care ştie să uimească... îşi are tîrziul triumf. Ceea ce nu înseamnă că literatura naţională a devenit brusc postmodernă, graţie unei singure cărţi de fineţea acesteia a lui Ion Iovan. (Suplimentul de cultură, nr. 220/2009)
Cuprins:
- Ultimele însemnări
- Index
- Epistolar
